Răhățeala legislativă în spațiul mioritic

Mi-am tot pus întrebarea: de ce oare, în spațiul mioritic, individul care ajunge într-o funcție de decident politic, simte nevoia să lase în urmă o lege mai mică sau mai mare, ca semn al trecerii sale pe acolo, precum își însemnează și cățelul teritoriul când ajunge într-un spațiu nou? De ce a ajuns tocmai legea, în plan politic, expresia scrijeliturii cu un cuțit pe un copac care este monument al naturii sau pe soclul unei sculpturi care este monument de artă? Dintre toate formele de exprimare, dintre toate tipurile de urme care pot fi lăsate și însemne ale trecerii printr-un loc, cum de s-a oprit românul mioritic tocmai la LEGE?

Pentru că nu-mi pot explica altfel această frenezie legislativă din spațiul carpato-danubiano-pontic, decât ca expresie a dorinței obsedante și uneori cu accente patologice de a ne răhăți într-un loc doar de dragul de a se ști că am trecut și noi pe acolo. Și oare câți dintre noi nu ne-am întâlnit adesea, plimbându-ne prin peisajul mirific al unei păduri, regiuni muntoase ori alt cadru natural românesc, cu emblematicul monument fecal, frumos și atent amplasat în chiar mijlocul potecii, fix în porțiunea minuțios aleasă, care nu poate fi în niciun fel ocolită? Și ce altceva este aceasta, decât expresia dorinței de a-și face omul simțită trecerea prin acel loc, de o manieră cât mai sugestivă și imposibil de nesesizat de către toți posttrecătorii săi?
Tot astfel, trăitorul autohton ajuns în scaunul politic se pare că simte nevoia obsedantă de a defeca în spațiul legislativ, ca nu cumva să nu se știe că a fost pe acolo, într-o manieră cât mai frapantă și mai dificil de evitat de către un segment cât mai larg al societății. Nu-mi pun nicio întrebare inutilă legată de ce anume generează o nevoie atât de inedită de exprimare a trecerii mioriticului printr-un loc, însă nu pot să nu mă frământ cu privire la cum oare de s-a transpus această mentalitate, în plan politic, tocmai în zona exprimării legislative?